Fuck you dolphiiin! Fuck you whaaaale!

Inspirat bineinteles de episodul 11, seria 13 al animatiei Southpark, m-am decis sa scriu in sfarcsit despre aceste actiuni demente si isterice de a salva: Pamantul. E o dementa acum sa fii verde, verzisor, cel mai verde salvator. Sunt oameni care nu vor sa se mai faca centrale nucleare, oameni care vor sa nu mai fie masini pe strada, etc. In multe alte tari toate aceste incercari nu sunt chestii ecologice, sunt chestii de bun simt, care, la randul lor, au fost impuse de autoritati incet-incet. Noi incercam in tara stupizeniei sa implementam actiuni la nivel mondial.

Really now: I don’t give two shits about that! I have worse things to worry about!

bun simt detin, comportament social civilizat este. hippie muddafucka nu am chef sa fiu.

therefore for all those green people that eat shit follow the southpark episode, laugh about it and enjoy.
When earth is gone you will be gone too no matter what you save!

Get Naked! Butt naked if you can…stupid muddafucka’

<<In societatile noastre occidentale, corpul reprezinta semnul individului, elementul de diferentiere, si, in acelasi timp, in mod paradoxal, este adesea disociat de acesta. Eliberarea corpului se poate realiza doar prin disparitia grijilor fata de corp.>>

Asta era o definitie despre ceea ce se intampla pe meleaguri occidentale referitor la corp si la cum privim noi aceasta problema.

Acum probabil urmeaza si ipoteza.

Ipoteza: am urmarit in ultima vreme pe site-uri de networking o mare grija a oamenilor pentru corp. Pe majoritatea nu-i cunosc, insa sunt si multi dintre ei pe care ii cunosc si imi sunt apropiati. Asadar am putut fi prezent in evolutia lor. Inainte vreme nu doreau o expunere mediatica, insa odata ce fitnessul si bodybuildingul si-a facut aparitia in viata lor, trupurile au inceput sa intre pe calea spre perfectare, au aparut si primele poze in care se dezvluiau parti corporale mai putin descoperite intro lume puritana.

Pe romaneste: daca inainte iti dadeau cu camera in cap cand le faceai poze, acu sar in pozitii kama-sutrice in fata aparatului, iar bustul gol e pentru barbati noua gama de imbracaminte.

imi cer scuze pentru aberatii, dar erau necesare. Iisus stie.

Revenind, corpul privit prin ochii acestor oameni, devine astfel ca un colaj din acela suprarealist, iar intreaga existenta a eului acestora graviteaza in jurul fricii de imperfectiune. A fii urat, este asadar pentru persoanele de acest gen, o frica mai mare decat aceea de a fi prost. Nu cred ca se mai aplica astfel o gramada de proverbe de genul: <Prost sa fii, noroc sa ai!>, <In fata prostului sau in spatele boului, nu-i bine sa stai!>, etc. Acum acestea vor evolua. Vom avea proverbe de genul: <Urat sa fii, femei sa ai!> si <In fata uratului, in spatele boului …Intelegeti ideea.

Concluzie:  cand am realizat cum apare si de ce apare acest nou mod de viata al insilor, am crezut ca tine de domeniul antropologiei sociale, psihosociologiei, parapsihologiei. Dar cautand adanc in stiintele naturii am descoperit radacini adanci ale acestui tip de comportament in zoologie. La fel fazanii suferinzi de singuratate isi etaleaza coloritul inspre a curta o preafrumoasa fazanita.

Si ca sa conchid: <<Mare-i gradina ta doamne, da multi “urati” au sarit gardu’!>>

disclaimer: treaba cu doamne se refera la o divinitate pe care in genere cultul crestin-ortodox o denumeste Dumnezeu. Denumirea “doamne” este amuzanta si des utilizata fara a i se da totusi o insemnatate necesara. Adica na…ma dadeam si eu destept.

Take care and DOn’t GET NAKED!

stay still … and smile …

 

trezit tarziu …

mancat mic dejun saracacios si simtit ca lumea e cruda si incorecta, ca meriti mai mult, ca…

telefonul suna …

urmeaza o excursie cu acelasi metrou, aceleasi fete triste si aceleasi fete usoare iesind de la liceu …

putina treaba, pranzul tarziu, o inghetata.

arta moderna din zilele noastre e stupida si greu de inteles.

ea zice: ” de ce unii artisti sunt artisti?” … aici mintea mea are carcei si nu schiteaza nici un raspuns pentru ca nu exista unul pertinent. unii artisti chiar nu stiu nici eu de ce sunt artisti.

plimbare prin decor gri de bucuresti, ici colo un pic de frig dar ajungem in irlanda. aici simt un fel de aer cunoscut si zambetul imi patrunde in corp. imi place acest aer cunoscut si imi place ca nu sunt singur. ramanem aici?

covrigii cu susan (nu e o fata sexy peste vreun covrig, dar nu ar strica) si pateul cu branza (nu stiu de ce-i zice pateu cu branza daca e de fapt coca cu branza. pateul arata altfel. e cah. well. era bun) si apoi Odeon albastru. albastru rau. potolit de expozitia stradala de la mnar pornesc la metrou.

cam scurt.

dar inca zambesc.

Thank you for a lovely evening!

Once upon a time has to count for something …

Era o vreme când vorbeam doar despre ţara asta de căcat, despre mizeria din ea ş.a.m.d. [...] dar iată că acum m-am potolit.

Ce bine sună nu-i aşa?

M-am cam săturat.

si m-am saturat sa scriu si cu diacritice. mi-am impus chestia asta pentru ca am decis sa urmez regulile impuse de un sistem infect si redus la rangul de guvid macabru care nu stie altceva decat sa molfaie din falcile-i grase. si molfaie tineret, talente, vointe si oameni. ma molfaie pe mine. am incercat sa ma integrez in sistemul propus de toata aceasta avalansa in care intri cand vrei sa lucrezi in domeniul advertisingului. ca sunt sau nu bun pe asa ceva, nu stiu inca. dar nici nu intrevad pe meleagurile astea vreo sansa. mi-a pierit cheful de el advertising cu mama lui cu tot. you can only do so much, a good friend of mine once said to me. he also said: “nu da ciorba din mana pe prajitura din farfurie”. nu am inteles prea bine figura asta dar incepe sa capete sens. doar ca acum nu-i nici ciorba, nici prajitura, nici macar o farfurie.

noaptea ma prinde tarziu, lipsit de somn si plin de manie ca nu am reusit. simt si in ultimul os ca as fi mandru de mine si ca as fi cel mai bun pe care intregul mapamond l-a simtit. dar ma trezesc din transa si doar un ecou de vioara imi reda linistea. atacuri de panica, de persoana, de idei, de concepte imi apar acum in fata si tot cosmarul asta e doar pentru ca-ncerc. e prima data cand o fac cu adevarat si doare rau de tot. dar nu ma las. pana la urma o sa-mi ia tot acest vis si o sa raman fara de realitate. dar sper ca daca-i asa cum se spune, ca moartea-i sora somnului adinc, atunci cine ma viseaza sa nu se mai trezeasca vreodata.

e nedrept si stupid. daca nici de scris nu as mai scrie, cine stie ce s-ar intampla [...]

 

P.S. thank god for inventing pudding

nuvela-n trei culori

Cap i: CFR ROMÂNIA

De cele mai multe ori, drumurile mele sunt lungi și ale dracu’. De data aceasta a fost stresant, cu rezultate, dar și mai al dracu’.

Cu tonții avem probleme și de obicei când plecăm pe câte undeva, le lăsăm acasă. Eu le-am lăsat acasă, dar din simplul motiv că dacă le luam cu mine, erau și mai multe și era probabil să nervez cedos. Dar să nu dramatizez, că nu-i cazul.

HopȚop cu bagajul, succint dar cuprinzător (cât pentru 5 zile), taxiul la scară, taximetristul pus pe făcut bani, eu pe grabă, pizda mă-sii. Trecând peste aceste impedimente labiale, ajung întrun final la gară. Scuip jumate de portofel taximetristului și mă pregătesc să scuip cealaltă jumate CFR-ului. Ajuns la casă, observ trei femei grase și scârboase la o singură casă, care îmi zâmbesc. Îmi iau ele 7 ciute de mii de lei noi (mama lor de denumiri), după care ma îndrept spre tren. Bineeee. Urc, mă așez, ies să respir aer, pentru că înăuntru babele se exprimau la cel mai flatulant mod posibil și deja era atmosferă de biserică. Urc în tren, dupa mine urcă o hoardă de muncitori, care mai de care mai gălăgioși. Își scot ei ”bericile”, încep să le bea, încep să rage, începe distracția. Înainte de prima stație, jumate dintre ei erau adormiți de la hamei, ceilalți probabil supărați pe norocul somnoros al celorlalți făceau scandal. Am învățat că în Giurgiu oamenii nu dau ciubuc celor ce instalează cablu și că lucrătorilor le era greu să accepte ciubucul de la așa oameni săraci. Ei au concluzionat faptul că în Timișoara, oamenii îți fac cafea, îți dau un pahar cu apă și când pleci îți dau și ciubuc. Din alte surse știu că în spitalele din Timișoara, fără minim 50 euro mori cu zile. Iată deci cum natura are grijă de viețile tuturor prin simplul ciclu de selecție naturală. Mă bucură în mod sadic să îi văd suferind pe acest gen de oameni. NU MAI DA/LUA BACȘIȘ! IDIOTule!

Apoi am aflat că unul dintre ei venea să iși ia sora de la spitalul de psihiatrie din Caransebeș. Ne-a demonstrat tuturor că era locul întregii familii în cadrul acelei instituții. Apoi au adormit toți. Trenul a ajuns cu o oră jumate întârziere. Neanunțată. Mulțumiri CFR.

EPILOG(THIS WRETCHED FILTHY COUNTRY OF HELL).

 

 

CAP II: SISTEMUL MEDICAL ROMÂNESC

După ce am luat mașina de la mama dracului, am mers către oraș. Drumul intre Lugoj și Caransebeș este în reconstrucție și până nu se finalizează lucrările, au decis să nu traseze marcaje. Așadar, necunoscând drumul, a fost foarte antrenant să ajung cu mașina acasă. Mulțumiri Ministerului Transporturilor.

CS ŕ CJ (STOP) CJ ŕ SB(SHORTSTOP)ŕ CS(FULLSTOP).

Acesta fiind itinerariul am pornit de cu dimineață la drum. Ajunși în zona Hațegului, am rămas din nou uimit să NU văd marcaje pe drum. Drumul execrabil m-a trezit din letargia unui drum impecabil până în acea zonă. Și dă-i cu jaloane printre gropi, dă-i cu ferit tirurile care și ele făceau jaloane, dă-i cu găsitul benzilor nemarcate și tot așa. Ajunși pe partea Simeria ŕ Deva m-am simțit din nou în largul meu pe drumurile geniale de acolo. Eh! Ce să și faci …

Cluj: aici nu am găsit loc de parcare prea ușor, dar când am găsit a fost și mai amuzant. Caută la 7.45 dimineața pe cineva care să îți schimbe bani. (Mașinile de acolo nu acceptau decât monezi de 05,10,50 bani).

Primul răspuns la întrebarea mea: ”Bună dimineața, aveți cumva să îmi schimbați 3 lei?” a fost: ”Nu!”. Atunci și eu urez multitudinii maghiare din Cluj un elegant:

”Ce oameni!?”

(totuși mulțumiri doamnelor de la Magazinul Institutului care erau pregatite cu o cutie de mărunțiș, cât și domnișoarei de la Farmacia de pe colț, care mi-a dat și ea tot măruntul ce îl avea – trebuie să menționez că ambele erau unguroaice, pentru a nu se înțelege că acuz vreo minoritate, eu acuz prostia, care nu depinde de minoritate ci de sinele fiecăruia)

Institutul Oncologic din Cluj este relativ modern și echipat, însă atmosfera de pe coridoare e tragică. Oamenii vin de pe întreg cuprinsul țării să prindă rînd cât mai repede la scosul fișelor, iar coridorul de la intrare este plin de oameni simpli care de care mai suferinzi. Apoi la etaje atmosfera e de-a dreptul sadică. Oamenii vorbesc de moarte, de ce moșteniri o să lase copiilor, de medicamente și de multe ori doar despre moarte ca o consecință clară. Holurile sunt pline, iar oamenii de acolo au buzunarele ticsite cu bani de ”șpagă”. Deși angajații de acolo refuză clar orice ”donație”, mulți găsesc metode de a lăsa banii pe ici-colo prin cabinete. E stupid. Medicii de acolo chiar sunt ofuscați de asemenea comportament, însă degeaba. Deși vestea primită a fost dintre cele mai bune, am plecat de acolo ca după o vizită în trecut în vreun lagăr de concentrare unde oamenii știu deja că o să moară. Cred că ar trebui făcut un sistem în care pacienții de acolo să nu meargă ca la spânzurătoare ci cu speranțele ridicate.

În fine.

EPILOG. (these things make me so fucking sad/mad).

CAP III: I HATE PEOPLE!

Înapoi întrun tren stupid de CFR, unde oamenii vorbesc Tare, se așează unde au ei chef, își întind bagajele oriunde, picioarele pe sub tine, iar tu trebuie să te pliezi pe voințele lor pentru a trăi în comuniune până acasă. Stupid. Oameni stupizi, fără pic de bun simț, care totusi susțin că au acest din urmă amănunt. Aveți pe dracu’ să vă pieptăne! Și uite-așa. Încerc să citesc, dar idioții urlă, ascult conversații dar cei de langă nu știu ce-i aia o barjă, un șlep, etc…Bine că-i Dunărea frumoasă ca altfel se căcau in ea priveliște. Ar trebui să plec? Nu. Sper să fiu dracului odată angajat (că nu aștept să-mi pice din cer) ca să imi permit un jeg de mașină (nu-mi trebuie BMW la 7000 euro ca să mă pot plimba pe stradă) în speranța că o să am timpul necesar să mai văd și eu una alta p’aci pe la noi. Nici nu știu ce dracului să mai răspund și cui. Până la urmă cred că o să tac mai des si o sa dorm mai mult când ies în lume, astfel o să visez mai puțin și o să mă trezesc mai repede la realitate.

Cuvânt după:

Când eram mic, îmi doream să călătoresc, să studiez oamenii, să îi ghicesc din simpla privire. Atunci am început să trag cu urechea la conversațiile celor mari, celor mici, celor de langa cât și celorlalți. În adolescență am încercat să văd dacă am reușit să ghicesc cât de cât comportamentul și personalitatea lor, dar am eșuat teribil. Acum mă enervez ca prostu’ pentru nimic. E un comportament foarte nesănătos. Gata. Am terminat.

Concluzia nuvelei e că:

I think I’m going slightly mad …