Cap i: CFR ROMÂNIA
De cele mai multe ori, drumurile mele sunt lungi și ale dracu’. De data aceasta a fost stresant, cu rezultate, dar și mai al dracu’.
Cu tonții avem probleme și de obicei când plecăm pe câte undeva, le lăsăm acasă. Eu le-am lăsat acasă, dar din simplul motiv că dacă le luam cu mine, erau și mai multe și era probabil să nervez cedos. Dar să nu dramatizez, că nu-i cazul.
HopȚop cu bagajul, succint dar cuprinzător (cât pentru 5 zile), taxiul la scară, taximetristul pus pe făcut bani, eu pe grabă, pizda mă-sii. Trecând peste aceste impedimente labiale, ajung întrun final la gară. Scuip jumate de portofel taximetristului și mă pregătesc să scuip cealaltă jumate CFR-ului. Ajuns la casă, observ trei femei grase și scârboase la o singură casă, care îmi zâmbesc. Îmi iau ele 7 ciute de mii de lei noi (mama lor de denumiri), după care ma îndrept spre tren. Bineeee. Urc, mă așez, ies să respir aer, pentru că înăuntru babele se exprimau la cel mai flatulant mod posibil și deja era atmosferă de biserică. Urc în tren, dupa mine urcă o hoardă de muncitori, care mai de care mai gălăgioși. Își scot ei ”bericile”, încep să le bea, încep să rage, începe distracția. Înainte de prima stație, jumate dintre ei erau adormiți de la hamei, ceilalți probabil supărați pe norocul somnoros al celorlalți făceau scandal. Am învățat că în Giurgiu oamenii nu dau ciubuc celor ce instalează cablu și că lucrătorilor le era greu să accepte ciubucul de la așa oameni săraci. Ei au concluzionat faptul că în Timișoara, oamenii îți fac cafea, îți dau un pahar cu apă și când pleci îți dau și ciubuc. Din alte surse știu că în spitalele din Timișoara, fără minim 50 euro mori cu zile. Iată deci cum natura are grijă de viețile tuturor prin simplul ciclu de selecție naturală. Mă bucură în mod sadic să îi văd suferind pe acest gen de oameni. NU MAI DA/LUA BACȘIȘ! IDIOTule!
Apoi am aflat că unul dintre ei venea să iși ia sora de la spitalul de psihiatrie din Caransebeș. Ne-a demonstrat tuturor că era locul întregii familii în cadrul acelei instituții. Apoi au adormit toți. Trenul a ajuns cu o oră jumate întârziere. Neanunțată. Mulțumiri CFR.
EPILOG(THIS WRETCHED FILTHY COUNTRY OF HELL).
CAP II: SISTEMUL MEDICAL ROMÂNESC
După ce am luat mașina de la mama dracului, am mers către oraș. Drumul intre Lugoj și Caransebeș este în reconstrucție și până nu se finalizează lucrările, au decis să nu traseze marcaje. Așadar, necunoscând drumul, a fost foarte antrenant să ajung cu mașina acasă. Mulțumiri Ministerului Transporturilor.
CS ŕ CJ (STOP) CJ ŕ SB(SHORTSTOP)ŕ CS(FULLSTOP).
Acesta fiind itinerariul am pornit de cu dimineață la drum. Ajunși în zona Hațegului, am rămas din nou uimit să NU văd marcaje pe drum. Drumul execrabil m-a trezit din letargia unui drum impecabil până în acea zonă. Și dă-i cu jaloane printre gropi, dă-i cu ferit tirurile care și ele făceau jaloane, dă-i cu găsitul benzilor nemarcate și tot așa. Ajunși pe partea Simeria ŕ Deva m-am simțit din nou în largul meu pe drumurile geniale de acolo. Eh! Ce să și faci …
Cluj: aici nu am găsit loc de parcare prea ușor, dar când am găsit a fost și mai amuzant. Caută la 7.45 dimineața pe cineva care să îți schimbe bani. (Mașinile de acolo nu acceptau decât monezi de 05,10,50 bani).
Primul răspuns la întrebarea mea: ”Bună dimineața, aveți cumva să îmi schimbați 3 lei?” a fost: ”Nu!”. Atunci și eu urez multitudinii maghiare din Cluj un elegant:
”Ce oameni!?”
(totuși mulțumiri doamnelor de la Magazinul Institutului care erau pregatite cu o cutie de mărunțiș, cât și domnișoarei de la Farmacia de pe colț, care mi-a dat și ea tot măruntul ce îl avea – trebuie să menționez că ambele erau unguroaice, pentru a nu se înțelege că acuz vreo minoritate, eu acuz prostia, care nu depinde de minoritate ci de sinele fiecăruia)
Institutul Oncologic din Cluj este relativ modern și echipat, însă atmosfera de pe coridoare e tragică. Oamenii vin de pe întreg cuprinsul țării să prindă rînd cât mai repede la scosul fișelor, iar coridorul de la intrare este plin de oameni simpli care de care mai suferinzi. Apoi la etaje atmosfera e de-a dreptul sadică. Oamenii vorbesc de moarte, de ce moșteniri o să lase copiilor, de medicamente și de multe ori doar despre moarte ca o consecință clară. Holurile sunt pline, iar oamenii de acolo au buzunarele ticsite cu bani de ”șpagă”. Deși angajații de acolo refuză clar orice ”donație”, mulți găsesc metode de a lăsa banii pe ici-colo prin cabinete. E stupid. Medicii de acolo chiar sunt ofuscați de asemenea comportament, însă degeaba. Deși vestea primită a fost dintre cele mai bune, am plecat de acolo ca după o vizită în trecut în vreun lagăr de concentrare unde oamenii știu deja că o să moară. Cred că ar trebui făcut un sistem în care pacienții de acolo să nu meargă ca la spânzurătoare ci cu speranțele ridicate.
În fine.
EPILOG. (these things make me so fucking sad/mad).
CAP III: I HATE PEOPLE!
Înapoi întrun tren stupid de CFR, unde oamenii vorbesc Tare, se așează unde au ei chef, își întind bagajele oriunde, picioarele pe sub tine, iar tu trebuie să te pliezi pe voințele lor pentru a trăi în comuniune până acasă. Stupid. Oameni stupizi, fără pic de bun simț, care totusi susțin că au acest din urmă amănunt. Aveți pe dracu’ să vă pieptăne! Și uite-așa. Încerc să citesc, dar idioții urlă, ascult conversații dar cei de langă nu știu ce-i aia o barjă, un șlep, etc…Bine că-i Dunărea frumoasă ca altfel se căcau in ea priveliște. Ar trebui să plec? Nu. Sper să fiu dracului odată angajat (că nu aștept să-mi pice din cer) ca să imi permit un jeg de mașină (nu-mi trebuie BMW la 7000 euro ca să mă pot plimba pe stradă) în speranța că o să am timpul necesar să mai văd și eu una alta p’aci pe la noi. Nici nu știu ce dracului să mai răspund și cui. Până la urmă cred că o să tac mai des si o sa dorm mai mult când ies în lume, astfel o să visez mai puțin și o să mă trezesc mai repede la realitate.
Cuvânt după:
Când eram mic, îmi doream să călătoresc, să studiez oamenii, să îi ghicesc din simpla privire. Atunci am început să trag cu urechea la conversațiile celor mari, celor mici, celor de langa cât și celorlalți. În adolescență am încercat să văd dacă am reușit să ghicesc cât de cât comportamentul și personalitatea lor, dar am eșuat teribil. Acum mă enervez ca prostu’ pentru nimic. E un comportament foarte nesănătos. Gata. Am terminat.
Concluzia nuvelei e că:
I think I’m going slightly mad …